Clarificari in cazul Iosif Ton

În urma anunțului meu că m-am asociat cu Mișcarea Străjerilor și a anunțului că sunt ”baptist carismatic”, s-a pornit o furtună de interpretări și de comentarii pe care nu intenționez să le comentez; în special nu doresc să calific eu ”spiritul” dezbaterii și nici limbajul folosit de unii dintre pastorii și teologii baptiști. Semnalez doar faptul că nebaptiștii se întreabă stupefiați: Ce au baptiștii de se sfâșie între ei în felul acesta?

În loc să mă angajez în a da replici, sau în a răspunde celor care s-au grăbit să mă desființeze într-un fel sau altul, voi căuta să-mi clarific poziția de baptist carismatic, în special pentru cei care mă iubesc și care de-a lungul anilor s-au hrănit cu predicile și cu cărțile mele și cărora li s-a creat în mod intenționat impresia că i-am trădat printr-o schimbare radicală de direcție.

Cuvântul ”carismatic” vine de la cuvântul grecesc harismata, folosit de apostolul Pavel în introducerea la discuția lui extinsă despre darurile Duhului Sfânt din 1 Corinteni 12-14:

”În ce privește darurile spirituale (harismata), nu voiesc, fraților, să fiți în necunoștință.” Ceea ce în traducerea română este redat prin două cuvinte, ”darurile spirituale”, sau ”darurile duhovnicești”, în originalul grec este un singur cuvânt: harismata. Pentru a-i ușura cititorului urmărirea argumentării mele, voi cita aici afirmațiile esențiale ale lui Pavel despre aceste ”daruri”, sau ”harisme”, sau ”carisme.”

”Și fiecăruia i se dă arătarea (manifestarea) Duhului spre folosul altora. De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înțelepciune; altuia, să vorbească despre cunoaștere, datorită aceluiași Duh: altuia, credința, prin același Duh; altuia, darul vindecărilor, prin același Duh; altuia, puterea să facă minuni, altuia proorocia; altuia deosebirea duhurilor, altuia felurite limbi; și altuia tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul și același Duh; care dă fiecăruia în parte, cum voiește.” (1 Corinteni 12:7-11) Apoi, Pavel face câteva explicații:

■”Și Dumnezeu a rânduit în Biserică întâi apostoli; al doilea, prooroci; al treilea învățători; apoi pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul vindecărilor, ajutorărilor, cârmuirilor și al vorbirii în felurite limbi.

■”Oare toți sunt apostoli? Toți sunt prooroci? Toți sunt învățători? Toți sunt făcători de minuni? Toți au darul vindecărilor? Toți vorbesc în alte limbi? Toți tălmăcesc?” (12: 28-30).

După ce, în continuare, Pavel ne arată că este o cale mai bună decât calea darurilor, adică dragostea (cap.13), în capitolul 14, apostolul discută pe larg două dintre aceste daruri: proorocia și vorbirea în limbi. Iată cum începe el această discuție:

■”Urmăriți dragostea. Umblați și după darurile duhovnicești (harismata), dar mai ales să proorociți. Într-adevăr, cine vorbește în altă limbă nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu; căci nimeni nu-l înțelege și cu duhul el spune taine. Cine proorocește, dimpotrivă, vorbește oamenilor spre zidire, sfătuire și mângăiere. Cine vorbește în altă limbă se zidește pe sine însuși; dar cine proorocește zidește sufletește Biserica. Aș dori ca toți să vorbiți în limbi, dar mai ales să proorociți” (14:1-5).

După o serie lungă de explicații și reglementări de aplicare a acestor daruri în Biserică, Pavel concluzionează:

■”Astfel, deci, fraților, râvniți (aspirați) după proorocire, fără să împiedicați vorbirea în limbi. Dar toate să se facă în chip cuviincios și cu rânduială” (14:39-40).

Problema din epoca modernă este creată de cei care au decis că o bună parte dintre darurile listate de Pavel au încetat să mai fie date îndată după terminarea scrierii Noului Testament.

Trebuie să spunem răspicat că nu există nici o indicație în textul Noului Testament că Duhul Sfânt nu mai dă aceste daruri de atunci încoace. Dimpotrivă, vom vedea care sunt argumentele din textul Noului Testament că aceste daruri nu s-a intenționat să fie date numai primei generații de creștini, apoi ele să înceteze, ci dimpotrivă.

Apostolul Pavel nu dă să se înțeleagă în nici un fel că aceste daruri vor înceta în cursul istoriei creștinismului. Singura lui preocupare este să reglementeze forma lor de manifestare!

Acum, după ce în secolul al 20-lea au apărut o enormă mulțime de creștini care cred că Duhul Sfânt dă și astăzi toate aceste daruri și care au căpătat numele de ”carismatici”, problema rămâne exact cea pe care a observat-o apostolul Pavel: nevoia de definire a formei de manifestare a acestor daruri. Să clarificăm deci: toți carismaticii cred că Duhul Sfânt împarte și astăzi toate darurile listate de Apostolul Pavel în 1 Corinteni 12. Ei se împart în diferite grupări, biserici și chiar culte, prin forma de manifestare a acestor daruri.

Trebuie să mai semnalăm un fenomen cu totul remarcabil. Cei ce acceptă să vină în mișcarea carismatică, adică să nu mai pună bariere Duhului Sfânt, să nu-L mai limiteze spunându-I ei ce daruri să dea și ce să nu dea, trăiesc o mare descătușare, o mare eliberare și o mare bucurie care se manifestă prin exuberanță, prin ridicarea mâinilor în adorare, și prin alte manifestări care pe cei înțepeniți în răceala clasică îi deranjează. Cei ”treziți” la realitatea puterii transformatoare a Duhului Sfânt și la realitatea acțiunilor Lui dumnezeiești, manifestate prin harismata, prin darurile spirituale miraculoase, ascultă ce zic psalmiștii:

■”Strigați de bucurie către Domnul, toți locuitorii pământului. Slujiți Domnului cu bucurie; veniți cu veselie înaintea Lui… Intrați cu laude pe porțile Lui! Intrați cu cântări în curțile Lui!” (Psalmul 100:1-2,4).

■”Lăudați pe Domnul! Cântați Domnului o cântare nouă, cântați laudele Lui în adunarea credincioșilor Lui! Să se bucure Israel de Cel ce l-a făcut, să se veselească fiii Sionului de Împăratul lor! Să laude Numele Lui cu jocuri (dansuri), să-L laude cu toba și cu harfa! (Psalmul 149: 1-3)

■”Lăudați pe Domnul! Lăudați pe Domnul în Locașul Lui cel sfânt… Lăudați-L cu sunet de trâmbiță; lăudați-L cu alăuta și harfa! Lăudați-L cu timpane și cu jocuri (dansuri); lăudați-L cântând cu instrumente cu coarde și cu cavalul. Lăudați-L cu chivale zângănitoare. Tot ce are suflare să laude pe Domnul! Lăudați pe Domnul!” (Psalmul 150: 1-6).

Evreii, într-adevăr, și astăzi dansează un fel de horă în sinagogile lor, cu niște cântări exuberante și cu o bucurie debordantă. Unii din mișcarea carismatică au împrumutat de la evrei acest fel de manifestare, pe când unii de la noi au repulsie față de astfel de manifestări de bucurie și preferă să stea înțepeniți în băncile lor și să cânte cântări adormitoare și de foarte multe ori triste.

Acesta este unul dintre multele exemple care ar putea fi date cu privire la forma de manifestare în casa Domnului și în orice adunări ale copiilor lui Dumnezeu. Adăugați la aceasta felul de muzică folosit de unii și de alții. Și altele.

Voi căuta acum să mergem mai în adâncime. Pentru aceasta, ne vom îndrepta acum atenția spre învățăturile Domnului nostru Isus Cristos.

Prin toată învățătura Lui, Domnul Isus ne înfățișează situația din lume ca pe două împărății în conflict. Pe Diavolul, El îl numește ”stăpânitorul lumii acesteia” și pe Sine se înfățișează ca pe cel ce năvălește în casa celui tare ca să-i jefuiască bunurile, adică să-i zmulgă pe oameni de sub stăpânirea lui. Domnul Isus își definește propria moarte ca acțiunea prin care face ”răscumpărare pentru mulți.” Răscumpărarea era acțiunea de cumpărare pentru eliberare a unui sclav. Dar acțiunea Domnului Isus pentru eliberarea oamenilor din sclavia Diavolului nu se limitează nicidecum la cruce, ci începe prin predicarea Împărăției lui Dumnezeu, prin vindecări și prin scoateri de demoni.

Astfel, predicarea Împărăției lui Dumnezeu este sămânța care cade într-o inimă bună, care o înțelege și care o cultivă cu răbdare până aduce rod, care este asemănarea cu Dumnezeu și cu Fiul Său și, deasemenea, multiplicarea (treizeci, șaizeci, o sută). Dar scoaterea demonilor face parte din aceeași luptă dintre cele două împărății. ”Dacă eu scot demonii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăția lui Dumnezeu a venit peste voi” (Matei 12:28). Deasemenea, bolile pot fi cauzate de stăpânire demonică: femeia gârbovă de spate ”era stăpânită de optsprezece ani de un duh de neputință” și Domnul Isus explică că pe femeia aceasta ”Satan o ținea legată de optsprezece ani” și că ea ”trebuia dezlegată de legătura aceasta” (Luca 13: 10-16). Domnul Isus arată legătura dintre boala fizică și dominația păcatului atunci când I se aduce un paralitic pe targă și El începe vindecarea lui prin declarația. ”Îndrăznește, fiule! Păcatele tale sunt iertate.” (Mat. 9:2)

Prin urmare, în lupta Lui împotriva împărăției lui Satan, Domnul Isus face trei lucruri: predică Împărăția lui Dumnezeu (le explică oamenilor ce înseamnă să ieși de sub puterea lui Satan, să intri sub stăpânirea lui Dumnezeu și cum să trăiești ca să rămâi sub această stăpânire), scoate din oameni demonii și le vindecă bolile. Dar acum urmează un fapt de o importanță crucială:Citeste mai departe!

Preluat de pe Stiri Crestine.ro