Aici, de Valentin Popovici

Aici, pe-acest pământ, totu-i vremelnic.
Şi totul are-n lume un sfârșit.
De ce ţi-e pasul trist şi șovăielnic
Şi sufletul atât de obosit?

Doar ai ştiut că drumul vieţii sfinte
E dintre toate drumul cel mai greu.
De l-ai ales, atunci să mergi'nainte,
Prin toate greutăţile, mereu !

De ce te văd cu ochii plini de lacrimi,
Descurajat, privind mai mult în jos,
Şi nu la cerul unde nu sunt lacrimi,
Unde durere nu-i, unde-i Hristos?

Doar ai ştiut când ai pornit pe Cale,
Că drumu-i lung şi oamenii sunt răi.
Şi străbătând a umbrei morţii vale,
Vor creşte spinii deşi, sub paşii tăi.

De ce te plângi sub vorbele de-ocară,
Chiar dacă nu duşmanii ţi le-au spus?
De ce te frângi adesea sub povară,
Şi te opreşti, în loc să urci în sus?

Doar ai ştiut că vei avea o cruce,
Şi vei cădea purtându-o spre Calvar.
Ştiai că nimeni altul n-o va duce,
Să-ţi uşureze chinul tău amar.

De ce ai parcă mâinile legate,
Şi nu mai faci nici lucrul cel mai mic ?
Lucrările cumva ţi-au fost stricate,
De cei ce-n viaţă n-au făcut nimic ?

Doar ai ştiut că în a ta lucrare,
Cu pietre-or azvârli duşmanii toţi,
Şi chiar de-ar fi în praf să ţi-o doboare,
Ridic-o iar... şi iar; fă tot ce poţi.

Şi nu privi cu ochii plini de jale
Cărarea ce în urmă ţi-a rămas.
Tot înainte-i drumul vieţii tale.
Păşeşte-l cu credinţă, pas cu pas!

Fiindcă ştii că după frământarea
Şi după ostenelile de-acum,
Te-aşteapt-acolo-n ceruri : sărbătoarea,
Cununa ta .... şi capătul de drum.

Amib.

Mama

N-am mai trecut de mult prin sat si-mi spune
Un om ce de pe-acasa a venit
Cum c-a-nflorit la noi malinul
Si c-ai albit, mamuca, ai albit.

Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnava.
Eu nu stiu cum să cred atatea vesti,
Când din scrisori eu vad precum matale
Din zi în zi mereu intineresti.

de N, Labis