Şapte uşi

La o uşă cu păcate
(cum sunt toate…)
A bătut încetişor
mâna cea cu sfânt izvor.
A bătut cu bunătate.
Însă omul cu zăvor
era prins de Asmodeu
Într-un somn adânc şi greu.

Şi-a bătut din nou la uşă
braţul dragostei divine.
-Cine bate? Cine bate?
-Eu sunt, Leul care vine;
astăzi Mielul blând şi mut,
dat la moarte pentru tine.
-Pentru mine? Cum se poate?
Dar ce crima am făcut?
Eu nu mint, nu fac trafic,
casa nimănui nu stric,
nu mă-mbăt, nu trag tutun,
nu mă cert, nu mă răzbun…
Eu sunt omul cel mai bun.
La biserică mă duc…
şi la Paşti şi la Crăciun…
Biblia …am răsfoit-o…
hăt, pe când eram un ţânc…
Şi zicând acestea, gazda
adormi şi mai adânc.

Şi-a bătut în altă parte
Călătorul milenar
coborât de pe Calvar.
-Este cineva la uşă?
zice-o voce cu ţepuşă.
-Eu, Cuvântul ce dă Har.
-Cum? Aici? La mine-n casă?
Eu sunt foarte ocupat.
Treburile nu mă lasă.
nici măcar să stau la masă.
Mă iertaţi, dar nu descui.
Cine are timp de sfaturi,
treaba lui!

Şi-a bătut Isus la uşa
unui om la fel de rău.
-Cine-i?
Salvatorul tău.
-Salvator?! Eu n-am nevoie!
Dacă-n cer, în tot înaltul,
la Iehova sau la Joe.
E un Rai mai sus de stele,
nu mă duc purtat de altul,
ci cu aripile mele!

Şi-a bătut Isus la altă uşă
mâna marelui proscris.
Uşa s-a …întredeschis.
-Cine-i şi cu ce dorinţă?
-Sunt de Tatal Meu trimis
ca să vă aduc salvare
prin credinţă,
cum profeţii au prezis.
-Da, credinţa nu e rea…
Dar, de-i vorba de căinţă,
eu nu las credinţa mea!
Datina cea batrânească!
Paştele cu miel, cu pască,
anul nou cu baclava,
peşte la Buna Vestire.
Uite, asta-i mântuire!
Să mă las ca rătăciţii
de atâtea vechi tradiţii,
de petreceri bunaoară,
de minciuna… necesară…
de o gluma… de-o ţigară
şi… de tot ce se iveşte?…
Să se lase cine-o vrea!
Îl priveşte.
Eu nu las credinţa mea!

Şi, din nou, Acel ce-îmbie
a bătut la alt cămin.
-O, Stăpânul meu divin,
ce înaltă bucurie!
Ai venit din Empireu
ca să vizitezi în treacăt
pe-un nevrednic cum sunt eu.
Uite, Îti sărut sandala
ca Maria din Magdala,
dupa cum Ţi se cuvine.
Şi-acum…du-Te şi împarte
Vestea buna mai departe.
Şi…mai vino pe la mine…

Şi Isus S-a dus să bată,
cu acelaşi dor în piept,
la o uşă depărtată.
-Domnul meu, de când Te-aştept!
Vino, căci Ţi-am pregătit
o odaie-nmiresmată,
cea mai buna încăpere,
cu fotolii şi laicere,
ca să stăm mai mult, mai mult…
Tu să-mi tâlcuieşti mistere,
eu să stau să Te ascult.
intra dar, Lumină vie,
fagure de mângâiere!
Însă…n-aţinti prin casă
ochii Tăi din alte sfere,
căci…e-atâta murdărie
prin unghere…

Iar la urmă Călătorul a bătut la un pridvor.
Prin păienjenişuri sumbre şi prin fum ameţitor,
Se stârni un joc de umbre
şi se auzi un geamăt:
“Ajutor! Ajutor!”
Si deodată
se cutremură pridvorul
de o lupta-nverşunată.
Ca năluci în vai deşarte,
umbrele loveau de moarte.
Zăngănira geamuri sparte.
Apoi uşa a fost dată
la o parte.

-Doamne, hoţii mă sugrumă.
Uite-mă cum mă legară.
Casa mea…era un templu,
un Eden, odinioară.
Dar prietenii cu mască
au ştiut să ma-mbrâncească
în orgie şi în viciu-
şi din templul meu facură
o tavernă şi-un ospiciu.
Vino, Doamne, dă-i afară!

Şi Isus, luând în mână
bici de funii şi curele,
iată-L…face-un pas cu ele.
sare uşa din ţâţână.
Cade lanţul pe podele.
Fug ca şerpii prin ţărână
toţi prietenii de rele.
Fuge pofta şi minciuna,
furtişagul şi beţia,
îmbuibarea şi trufia;
fug…fug pe totdeauna.
-Doamne, sunt salvat! Sunt liber!
Casa mea a Ta e toată!
Nu mai pleci de-aici Isuse,
niciodată!
Intră ca Stăpân pe veci.
schimbă totul cum Îţi place,
fă ce vrei, dar nu mai pleci!…

Fericit şi plin de pace,
Domnul iute Iţi sumete
mânecile Lui de in.
zboară sticlele de vin,
vestejitele buchete,
scrumiere şi brichete,
toată spuma de venin.

Da. A fost învins duşmanul!
Se înalţă-n soare schele…
Cu luciri de baionete,
bate, bate târnacopul
în perete.

Lumea plină de mirare,
trecători, prieteni, rude,
toţi se-ntreabă: Ce-o fi oare?
Iar Zidarul le răspunde:

“deocamdată, demolare!”

de Costache Ioanid