Scriu... nu pentru că vreau... sunt obligat să spun ceea ce trăiesc acum…
Azi o zi grea pentru mine… părăsit de cei apropiaţi, trădat de prieteni şi lăsat pentru un timp în încercarea cu care mă confrunt... de către El. Dar de fapt întrebarea corect pusă ar trebui să sune cam aşa: Oare n-am contribuit chiar eu la acest impas?
Sunt om şi atât... asta înţeleg acum, sunt un om care nu-şi respectă angajamentele faţă de Dumnezeu, care de cele mai multe ori falimentează grosolan... şi nu ştiu de ce! Am crezut că sunt cineva, că sunt puternic, că sunt oameni mult mai răi decât mine şi necredincioşi dar de fapt eu sunt cel dintâi atâta timp cât în ecuaţia vieţii mele nu există Dumnezeu 100%. Nu sunt special şi nici cineva anume... sunt doar un om care se luptă zilnic cu neajunsuri, nervi, disconfort, necaz... asta sunt. Dacă există ceva special în mine acela e Dumnezeu chiar dacă trupul acesta nu e mereu Templul Duhului Sfânt; pentru că aşa doreşte Dumnezeu să fie ca să poată locui în el.
Mă uit în jur şi văd mult necaz, necredinţă, sărăcie spirituală şi de fapt realizez că toate acestea pleacă de la mine pentru că nu sunt în stare să fac ceva cu adevărat care să schimbe şi să influenţeze destinul multor suflete. Cred că dacă fac o lucrare: cânt, vizitez bolnavi sau deţinuţii din penitenciare... problema e rezolvată sau sunt în rândul creştinilor cu viza asigurată spre cer.
Fals!!! Sunt bune toate astea atâta timp cât le fac dintr-o chemare de sus şi nimic nu porneşte din iniţiativa şi interesul meu. Găsesc întotdeauna scuze şi motive de a ieşi din provocările cereşti care cer sacrificiu, trudă, transpiraţie, renunţare, că lucrarea nu se face din fotoliu spiritual sau din faţa plasmei de 106 cm a acestei lumi. Caut să fac bine şi parcă nu îmi iese deloc. De ce? Pentru că în binele pe care eu susţin că vreau să-l fac s-a strecurat şi interesul personal. De cele mai multe ori caut răsplata chiar dacă ar trebui să fie destul de clar pentru mine că răsplata se primeşte sus în ceruri, nu acum şi nici aici, dar totusi: El a promis ''că nimeni nu va rămâne nerăsplătit încă de aici din veacul acesta'' atâta timp cât răsplata nu devine o prioritate pentru mine şi totuşi de cele mai multe ori parcă nu înţeleg asta. Mi-a demonstrat de multe ori lucrul acesta şi parcă tot există necredinţă, neîncredere…
Şi atunci ajung la concluzia că sunt om; dar fără să găsesc un paravan de pitire spirituală, om pentru că mă îndoiesc şi cad... falimentez, aşa încep să nu-l mai acuz pe Petru pentru că dacă eram acolo cu siguranţă nu eram mai bun decât el, când vine vorba de Toma ar trebui să tac să nu zic nimic... cel puţin Toma după ce şi-a pus degetul în rănile Lui, L-a recunoscut ca Domn şi Mântuitor, mi s-au dat şanse multe şi am pus şi eu degetul în rane şi totuşi sunt zile în care nu am credinţă nici măcar cât a lui Toma. Dacă vreau să vorbesc de Iov, Iona sau Samson sau poate chiar şi David eu sunt micuţ pe lângă ei... dar de fapt poate sunt unul dintre ei, dar mai diplomat, mai modern, unul al secolului XXI, mai rafinat, dar azi când aştern aceste rânduri a căzut tot rafinamentul pentru că scriu ce vrea El, nu ce gândesc eu. El întotdeauna spune adevărul şi ne arată realitatea aşa cum este ea. Un simplu exemplu: trec pe stradă şi văd un cerşetor, primul lucru pe care omul din mine vrea să-l facă e să critic. Ce caută ăsta aici? E bun de muncă! De fapt nu e treaba mea, măcar din respect faţă de semeni ar trebui să tac dacă nu vreau să-i întind o mână de ajutor. Azi e el în stradă, mâine s-ar putea să fiu eu, dar nici de data asta nu conştientizez. Un bun exemplu Iov: cine se gândea ca Iov să ajungă în stradă şi în ce hal. Azi bogat, respectat, iar mâine în stradă un cerşetor ale cărui bube au devenit deliciul câinilor, care din când în când îi ţineau companie. Sau unul mai uzual: sunt supărat şi nu vreau să mai fac nimic.
Dumnezeu nu mă ascultă, dar de ce ar trebui să asculte Dumnezeu bazaconiile mele, egoismul meu, firea asta care vrea numai confort personal?! Doamne, bine faci că nu mă asculţi şi nici să nu mă asculţi atât timp cât în mine nu sunt dorinţe sfinte! Sau un alt exeplu: vreau să fiu mereu în faţă, primul fără să mă coste nimic fără să muncesc din greu pentru asta. Vreau la mansarda spirituală dar uit că spiritualitatea începe cu o fundaţie statornică şi până la mansardă sunt atâtea etaje de urcat... Toţi sfinţii lui Dumnezeu, oamenii care au un nume mare pe sfintele pagini ale Scripturii au sacrificat tot până într-acolo încât moartea lor nu a fost una obişnuită sau odihnitoare pe un pat de mătase, ci au sfârşit alergarea sacrificaţi, torturaţi, crucificaţi de dragul Lui. Nu ştiu dacă aş suporta tortura acum... dar fiecare clipă trăită departe de Dumnezeu e o tortură sufletească, fiecare timp trăit în plăceri e un chin. Care e diferenţa: că a muri pentru Hristos e drumul spre rai 100% iar a-ţi tortura singur sufletul e drumul spre iad, cu alte cuvinte alegi pentru cine te jertfeşti.
După toate cele spuse nu pot decât să înţeleg că sunt OM. Da, dar omul acesta poate fi sfinţit de Dumnezeu, deoarece nu există încercare din care să nu pot să ies! Că Dumnezeu îngăduie necaz pentru a nu îmi mai pune încrederea în oameni, dar oamenii trebuie iubiţi şi respectaţi deoarece aceştia sunt creaţia Lui, iar ei nu sunt Dumnezeu! Am mai învăţat să ştiu să tac la timp, pentru că cine vorbeşte mult şi greşeşte mult, că adevărul lui Dumnezeu trebuie confruntat şi arătat aşa cum este el celor care nu trăiesc în adevăr: aici mă găsesc de cele mai multe ori, şi am mai înţeles că genunchii plecaţi aduc biruinţă, şi nu replicile date exact la fix. Cu fiecare aroganţă, mândrie, umplere de sine mă golesc tot mai mult şi devin un vas frumos pe dinafară dar înăuntru n-are nimic bun, dar cu fiecare smerenie, iubire, acceptare mă umplu de Dumnezeu şi de Duhul Sfânt, şi atunci cei din jur vor vedea vasul meu cât de frumos este fără să-i întreb eu. Cum arăt eu? Ce părere aveţi despre mine? Deci începând de azi nu că doresc, deoarece a dori e una şi a vrea e altceva, vreau să fiu altfel şi nu doar stări spirituale.
Nici nu vreau să mă grăbesc, mai bine mai încet dar sigur. La ce mi-ar folosi să fiu azi sus, cel mai bun, iar mâine jos de nerecunoscut! Azi să ridic mâinile la rugăciunea publică aşa de sus aproape de tavan, să strig tare şi ceva cuvinte în limbi cereşti şi peste 5 minute să fiu gata să ţin piept tuturor bârfelor, discuţiilor fără sens. M-am săturat să trec aşa de la o stare la alta de parcă aş fi un cuptor cu microunde în care acum încălzeşti delicatese iar mai târziu carne de porc. Pot totul în Hristos care mă întăreşte, nimic eu, El e totul, în mine este doar voinţa şi trebuie să fie, că Dumnezeu nu ne obligă, măcar de ar face-o, în El este puterea.
Deci pentru mine e clar, trebuie să fiu un om cu frică de Dumnezeu şi iubire faţă de oameni. Unul care să nu-şi plângă mereu de milă, ci să aibă milă faţă de cel care e în nevoi.
Mi-am recunoscut starea mea, şi cred că în veşnicie mă va recunoaşte şi El. Trec pe aici pentru că am de urcat etaje multe până la mansarda spirituală. Deoarece am început de la fundaţie şi sunt slabe şanse să ajung direct sus - trebuie să urc trepte şi etaje. Cu Dumnezeu înainte care mă întăreşte.
Alex Tascu
Sursa: Ciresarii.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu