Praise and worship, încotro? iunie 16, 2009 by Ciprian Terinte Am momente în care mă întreb cum va fi arătând, formal vorbind, închinarea din bisericile noastre peste vreo 10-15 ani. Am crescut într-o biserică ultra-conservatoare din nordul Moldovei, în care rugăciunile se făceau în mare parte pe genunchi, nu aveai voie să ridici mâinile în timp ce cântai pentru că era semn al decadenţei occidentale, iar de tobe nici nu-ţi trecea prin cap să aminteşti. În prezent slujesc într-o biserică din capitală, în care se cântă praise and worship, se folosesc tobe şi chitări electrice şi pot predica într-o ţinuta mai lejeră, fără teama de a fi catalogat drept neglijent sau “americănos”. Este ceea ce tinerii mei numesc o biserică “cool” (cel puţin la slujba duminicală de seara). Există şi voci care denunţă asemenea stiluri de închinare ca pe nişte semne rău vestitoare. Teologul reformat Michael Horton, unul dintre autorii volumului “Ortodoxie şi evanghelism”, consideră că “bisericile noastre seamănă din ce în ce mai mult cu niste mall-uri sau cu nişte teatre”, în care este greu să mai simţi prezenţa unui Dumnezeu transcendent, înaintea căruia tot pământul trebuie să tacă. Vârstnicii noştri tind să “profeţească” în termeni apocaliptici o degenerare a închinării către forme din ce în ce mai ireverenţioase. În aceste condiţii, cum spuneam, am momente în care mă întreb care-o mai fi “moda” în închinare peste vreo 10-15 ani? Până unde se va merge? Voi fi oare şi eu mâine asemenea celor care astăzi afurisesc formele de închinare şi stilurile de muzică mai noi? Aruncând o privire în curtea vecinilor de peste Ocean, de la care am importat cam tot ce a pătruns nou în “liturghia” noastră neoevanghelică, ne vom da seama, cred, cam pe unde vom călca şi noi peste ceva vreme, ce-i drept. Ce se poate zări în peisajul liturgic al evanghelicalismului american? Nu este o noutate ceea ce ne reaminteşte şi Horton, că în Occident “mulţi tineri aflaţi în căutarea unei relaţii profunde cu Dumnezeu caută dincolo de clişee şi superficialitate şi sunt atraşi de transcendenţa şi misterul ortodoxiei”. E drept că la ei spiritualitatea ortodoxă este o floare mai rară şi relativ nouă şi de aceea mai atrăgătoare. La noi nu cred că va fi cazul, pentru că ortodoxia nu li se arată oamenilor atât de misterioasă ca acolo. Totuşi, un fenomen relativ recent despre care îi aud vorbind pe tot mai mulţi pastori americani este acela al redescoperirii formelor clasice de închinare de către tinerii evanghelici, iar la baza acestei tendinţe stă aceeaşi motivaţie: tânjirea omului postmodern după transcendenţă, după o relaţiea tainică cu Dumnezeu, după atmosfera de mister a închinării mai contemplative şi mai puţin zgomotoase. În cadrul unui dialog pastoral (pastors panel) organizat la Dallas Theological Seminary, pastorul Matthew St. John, de la Scofield Bible Church, mărturisea că în biserica în care slujeşte se manifestă deja acest fenomen, iar cei care îl promovează cu entuziasm sunt chiar tinerii. Personal, sunt înclinat să cred că într-acolo ne îndreptăm şi noi, deşi atmosfera generală este încă departe de aşa ceva, pentru că la noi există biserici care abia acum descoperă bucuria schimbării adusă de introducerea muzicii contemporane. Aş dori totuşi ca prin această încercare de a scruta viitorul să le vin în ajutor în primul rând celor frământaţi de grija închinării de mâine. Trebuie să fie liniştiţi pe de o parte pentru că, zic eu, nu se va ajunge la dezmăţul general de care se tem, iar pe de altă parte pentru că s-ar putea ca până la urmă să revenim “natural” la tradiţiile pe care ei încearcă acum să le sanctifice. Un reputat preot profesor ortodox opina recent că n-ar fi rău ca şi pastorii penticostali să poarte un veşmânt sacerdotal. Poate n-ar strica, încetul cu încetul, să ne obişnuim totuşi cu gulerul clerical. Sursa: http://ciprianterinte.wordpress.com/