CAPITOLUL 7- Mărturia autorului

Educaţia religioasă am primit-o în copilărie, în New England, la sud de Boston, într-o mare biserică unitariană, îmi mai amintesc încă scena când, în inocenţa mea, i-am spus pastorului că Dumnezeu chiar a secat Marea Roşie pentru ca . Moise şi israeliţii să treacă dincolo. E! s-a întors către pastoruî asistent şi i-a zis râzând: "Băiatul ăsta are multe de învăţat”. Când am crescut mai mare, am învăţat despre doctrina acestei biserici. Citind broşura "Ce cred unitarienii", am aflat că unii unitarieni cred în Dumnezeu, alţii nu cred. Mi-am dat seama că acei doi pastori trebuie să fi fost dintre cei care nu cred.

În jurul vârstei de 14 ani, am ajuns la concluzia că religia este "opiu pentru popor", o idee confortabilă pentru un adolescent. care nu avea nevoie de un Dumnezeu care să-l observe tot timpul. Apoi când am mers la Universitatea Harvard, am găsit acolo ateismul şi agnosticismul în floare. Aşa că între biserica unitariană şi echipa de fotbal a şcolii, nu am găsit nimic să mă conducă spre Dumnezeu.


La vârsta de 22 ani, mi-am dat seama de consecinţele logice ale teoriei evoluţiei ateiste: o existenţă fără rost, urmată de moarte. Dacă omul nu este decât ultimul dintr-o serie de accidente chimice şi biologice, găsirea unui scop al vieţii nu este decât o iluzie cu care ne autoînşelăm. Omul nu are nici o legătură cu universul dur, rece, în care nimic nu are vreo semnificaţie. Aşa că m-am găsit confruntat cu două posibilităţi: Dumnezeu sau sinuciderea. Sinuciderea ar fi fost calea mai uşoară pentru mine, pentru că nu credeam în viaţă după moarte, dar ar fi însemnat o mare durere pentru cei care mă iubeau, aşa că am început să mă gândesc la Dumnezeu. Întâmplător (oare?), un Martor al lui Iehova a fost numit să lucreze împreună cu mine la locul meu de muncă. Am început să-l întreb despre credinţa lui. Răspunsurile lui m-au uimit. Era pentru prima oară când auzeam o gândire religioasă prezentată într-un sistem logic. Tot ceea ce spunea
 el, se potrivea în sistem. Deoarece el avea răspuns la orice întrebare, eu continuam să vin cu întrebări. Nu mult după aceea, el a făcut un studiu cu mine din cartea Societăţii Turnului de Veghe, "Adevărul care duce la viaţa veşnică" (1968).

Am devenit imediat un Martor foarte zelos. După îndoctrinarea iniţială şi după botez, am slujit ca lucrător angajat. Asta însemna cel puţin 100 ore pe lună predicare de la uşă la uşă şi studii biblice în case, fără a pune la socoteală transportul. Am continuat să merg pe la case până în 1971, când m-am căsătorit cu Penni, care fusese crescută în organizaţie şi mergea şi ea din casă în casă. Zelul meu pentru Iehova şi eficienţa în predicare au făcut să fiu numit prezbiter. În această calitate, eu îi învăţam pe cei 150 membri ai adunării din casa mea şi făceam şi vizite, duminică dimineaţa, în alte adunări unde trebuia să predic. Uneori eram numit să vorbesc şi la adunările mari, de mii de membri. Am avut şi alte responsabilităţi, printre care să conduc alţi lideri locali, să port corespondenţa între adunarea locală şi cartierul general de la Brooklyn şi să fac parte din comitetele care judecau pe cei ce încălcau regulile. Îmi amintesc cum am exclus oameni pentru încălcări atât de diferite, ca: vânzare de medicamente în Sala Împărăţiei, fumat, decorarea căminului cu ocazia Crăciunului şi schimbarea soţiei.

Deşi după căsătorie nu am putut să continuăm vizitele din uşă în uşă, Penni şi cu mine am rămas foarte zeloşi în predicare. Am condus studii biblice acasă, la care au participat mulţi oameni şi am adus în organizaţie douăzeci de persoane. Puneam “Împărăţia" pe primul plan în viaţa noastră, trăind într-un apartament ieftin, cu trei camere, lucrând mai puţin pentru a câştiga bani şi mai mult pentru organizaţie.

Ce a putut întrerupe această viaţă de dedicare totală faţă de organizaţia Turnului de Veghe şi ce a putut să ne determine să ieşim din ea? Aş putea răspunde cu un singur cuvânt: I
 sus. Iată cum au decurs lucrurile:

Când eu şi Penni am mers la o mare convenţie a Martorilor am văzut un grup de opozanţi care făceau un pichet în afara clădirii. Unul dintre ei purta o placardă pe care era scris: "Citiţi Biblia şi nu Turnul de Veghe”. Noi nu aveam nici o simpatie pentru cei din pichet, dar ne-am dat seama că aveau dreptate, deoarece noi citeam publicaţiile organizaţiei şi nu Biblia. (Mai târziu am revăzut toate materialele pe care trebuia să le citească un Martor: cărţile, revistele, studiile numărau peste trei mii de pagini faţă de ceva mai puţin de două sute de pagini din Biblie, majoritatea fiind din Vechiul Testament. Majoritatea Martorilor erau aşa de afundaţi în citirea celor trei mii de pagini de literatură a organizaţiei, încât nu mai ajungeau să citească din Biblie). După ce a văzut placardă, Penni s-a întors spre mine şi mi-a zis: "Ar trebui să citim şi Biblia şi materialul Turnului de Veghe”. Am fost de acord şi am început să citim Biblia împreună acasă. Atunci am început să ne gândim la Isus. Nu că puneam la îndoială doctrina Turnului de Veghe că Isus era arhanghelul Mihail; nu ne trecea prin minte aşa ceva. Dar eram impresionaţi de personalitatea lui Isus, cum se purta cu oamenii, ce spunea şi ce făcea. Noi doream să fim ucenicii lui. În special eram uimiţi de felul cum le răspundea liderilor religioşi, cărturarilor şi fariseilor. Îmi amintesc cum citeam şi reciteam pasajele care relatau obiecţiunile fariseilor la călcarea tradiţiei de către Isus şi ucenicii Săi: vindecarea în ziua Sabatului, faptul că mâncau cu mâinile nespălate, etc. Cât de mult mi-a plăcut răspunsul lui Isus: "Făţarnicilor, bine a proorocit Isaia despre voi când a zis: ‚Poporul acesta mă cinsteşte cu buzele, totuşi inima lor este departe de Mine. În zadar mi se închină, deoarece ei ţin nişte porunci omeneşti’" (Matei 15:7-9). Porunci omeneşti! Acest gând mi-a intrat ca un cui în minte, realizând că eu, ca lider acţionam ca un fariseu şi nu ca un ucenic al lui Dumnezeu. De exemplu, impuneam tot felul de reguli pentru îmbrăcăminte, aranjarea părului, manşeta de la pantaloni. De fapt le spuneam oamenilor că ei nu pot fi pe placul lui Dumnezeu decât dacă se conformează. Mi-am amintit de fariseii care condamnau pe ucenicii lui Isus că mâncau cu mâinile nespălate.

Hainele mele erau după toate regulile! Dar am început să am probleme cu tinerii interesaţi pe care îi aduceam în Sala Împărăţiei. În loc să le spun să-şi cumpere o cămaşă albă şi o haină sport, am început să le spun: "Să nu vă deranjeze faptul că oamenii din Kingdom Hall se îmbracă demodat, voi puteţi să veniţi îmbrăcaţi cum vă place, pentru că Dumnezeu nu judecă oamenii după haine sau tunsoare”. Dar nu a mers. Altcineva le spunea să se tundă sau le oferea o cămaşă albă, sau pur şi simplu ei se simţeau penibil şi nu se mai întorceau niciodată. Aceasta m-a întristat, deoarece consideram că viaţa lor depindea de "organizaţia lui Dumnezeu”. Dacă noi Martorii acţionam ca fariseii respingându-i pe tineri de pe singura cale de mântuire, atunci sângele lor va fi pe mâinile noastre. Am discutat cu ceilalţi prezbiteri, dar ei considerau că moda veche este neprihănită. Atunci mi-a venit în minte exemplul lui Isus:

"Isus a plecat de acolo şi a intrat într-o sinagogă. Şi iată că în sinagogă era un om care avea o mână uscată. Ei, ca să poată învinui pe Isus, l-au întrebat: ‚Este îngăduit a vindeca în ziua de Sabat?’ El le-a răspuns: ‚Cine este omul acela dintre voi care dacă are o oaie şi cade în groapă în ziua Sabatului, să n-o scoată afară? Cu cât mai de preţ este deci un om decât o oaie? De aceea este îngăduit să faci bine în ziua de Sabat’”. Atunci a zis omului aceluia: ‚Întinde-ţi mâna!...’” (Matei 12:9-13).

Dacă doream cu adevărat să-L urmez pe Isus şi nu pe oameni, exista doar o singură posibilitate pentru mine. Am călcat tradiţia prezbiterienilor lăsându-mi părul să crească cu un centimetru peste urechi. Raţionamentul meu era: cum puteau ei să mai ceară unui nou venit să se tundă când unul dintre lideri nu se conforma!

Ei bine, ceilalţi lideri au reacţionat întocmai ca şi fariseii când Isus a zis omului să-şi întindă mâna. Scriptura spune că ei au ieşit afară şi s-au sfătuit cum să-l omoare pe Isus. Este drept că liderii n-au reacţionat imediat, dar după un timp m-au chemat la judecată, au chemat Martori şi au irosit ore în şir pentru acel centimetru! Dar de fapt ei ştiau că nu pentru lungimea părului se luptau ei, ci împotriva supunerii organizaţiei faţă de Isus. Ei mă întrebau tot timpul: "Crezi că Societatea Turnului de Veghe este organizaţia lui Dumnezeu? Crezi că prin ea vorbeşte gura lui Dumnezeu?" La aceea vreme am răspuns "Da", deoarece încă credeam acest lucru, dar obiectam că devenise un sistem corupt ca şi religia iudaică pe vremea când fariseii se opuneau lui Isus. Ceea ce a produs ruptura cu ei a fost predica pe care am ţinut-o la întâlnirea Şcolii Teocratice de joi seara. Am vorbit din Zaharia şi le-am spus că atunci când nu avem timp să citim atât Biblia cât şi literatura organizaţiei, să alegem Biblia deoarece este inspirată de Dumnezeu, pe când organizaţia Turnului de Veghe nu a fost inspirată şi adesea a făcut greşeli care au trebuit să fie corectate mai târziu. Atunci eram încă prezbiter, dar după această cuvântare, nu mi s-a mai dat voie să vorbesc. Puteam să vorbesc doar de la locul meu în timpul discuţiilor de la întâlniri. Aici era de aşteptat să răspundem în cuvintele noastre, dar nu cu ideile noastre, ci cu ideea din studiu. Dar după ce le-am spus câteva lucruri care nu le-a plăcut, ei nu mi-au mai dat microfonul.

Mă irita faptul că organizaţia se ridica mai presus decât Biblia, aşa cum a făcut-o în numărul din 1 Decembrie 1981: "Iehova Dumnezeu a asigurat organizaţia Sa vizibilă... Dacă nu suntem în legătură cu acest canal de comunicare pe care-l foloseşte Dumnezeu, nu putem progresa pe drumul vieţii, oricât am citi Biblia”. Acum nu mai puteam vorbi la adunări, aşa că am început să scriu.

Atunci am început să public "Comentarii de la un prieten”. Erau articole în care puneam sub semnul întrebării învăţăturile organizaţiei şi le semnam cu pseudonimul Bill Tyndale, Jr. - o aluzie la traducătorul Bibliei din secolul XVI, William Tyndale ars pe rug pentru ceea ce scria. Articolele le trimeteam prin poştă la Martorii din localitate şi la sute de Kingdom Hall din ţară, ale căror adrese le luam din cartea de telefon. Pentru a nu fi descoperiţi, puneam plicurile la un oficiu poştal din afara statului nostru.

Penni şi cu mine eram conştienţi că va trebui să părăsim organizaţia. Dar se punea o problemă similară cu aceea în care ţi-a luat foc apartamentul noaptea. Ce faci? Cauţi să ieşi cât mai repede, sau mai întâi încerci să-i avertizezi şi pe ceilalţi de pericol? Ne-am simţit obligaţi în special faţă de cei din familiile noastre şi faţă de elevii noştri pe care noi îi adusesem în organizaţie. Dacă am fi ieşit doar noi, nu am mai fi putut lua legătura cu ei după aceea. Dar după câteva săptămâni, un prieten a descoperit ceea ce făceam, şi ne-a turnat. Într-o seară, când ne întorceam de la un studiu biblic pe care îl conduceam, doi prezbiteri au ieşit dintr-o maşină parcată şi ne-au întrebat despre scrisori. Vroiau să ne cheme la judecată pentru publicarea lor, dar noi am încetat să mai mergem la Kingdom Hall. Majoritatea prietenilor ne-au devenit ostili. Un tânăr ne-a ameninţat că "va avea grijă de noi" dacă vom continua să scriem scrisori. Un alt Martor ne-a ameninţat cu moartea. Prezbiterii ne-au judecat în absenţă şi ne-au exclus.

Deşi era o adevărată eliberare de sub jugul greu al organizaţiei, acum eram dezorientaţi: unde să mergem şi ce să credem. Îţi trebuie timp ca să-ţi regândeşti tot sistemul religios. Înainte de a părăsi organizaţia, noi am respins pretenţia ei de a fi "canalul de comunicare cu Dumnezeu", profeţiile privind venirea lui Cristos în 1914 şi instituirea în 1935 a "marii mulţimi" care nu are voie să se împărtăşească cu pâine şi vin. Dar aveam multe învăţături de reexaminat. Şi nu aveam părtăşie cu creştinii din afara organizaţiei Martorilor.

Tot ceea ce ştiam, Penni şi cu mine, era că doream să-L urmăm pe Cristos şi că Biblia conţine toată informaţia de care aveam nevoie. Aşa că ne-am dedicat rugăciunii şi citirii Bibliei. Ne întâlneam cu familiile noastre şi cu cei ce ne rămăseseră prieteni, în apartamentul nostru, duminică dimineaţa. În timp ce Martorii se adunau în Sala Împărăţiei (Kingdom Hall) să studieze revista Turnului de Veghe şi să asculte o conferinţă, noi ne întâlneam să citim Biblia. Ne strângeam cam cincisprezece persoane, majoritatea din familie, dar şi câţiva prieteni.

Eram uimiţi de ce puteam descoperi doar prin citire şi rugăciune din Noul Testament. L-am citit de câteva ori şi am observat intimitatea ucenicilor cu Isus, activitatea Duhului Sfânt în biserica timpurie şi cuvintele lui Isus despre naşterea din nou.

În anii când am făcut parte din organizaţie, ei ne-au dus prin Biblie doar după "reţete”. Aveam o mulţime de cunoştinţe despre Vechiul Testament, puteam să cităm multe versete, dar nu auzisem despre Evanghelia mântuirii prin Cristos. Nu învăţasem niciodată că trebuie să depindem de Isus pentru mântuire şi că trebuie să ne uităm la El ca la Stăpânul nostru personal. Totul fusese centrat în jurul programelor Turnului de Veghe, iar oamenii puteau veni la Iehova Dumnezeu doar prin organizaţie.

Când mi-am dat seama, din Romani 8 şi 9 că trebuie să mă "nasc din Duh", m-am speriat. Martorii cred că oamenii născuţi din nou, care pretind că au Duhul Sfânt, sunt de fapt posedaţi de demoni. Şi eu credeam că dacă mă rog cu voce tare să-L primesc pe Isus în inima mea, un demon care ascultă, va sări la mine, mă va poseda şi va pretinde că e Duhul Sfânt. Mulţi Martori trăiesc în frică permanentă de demoni. Unii dintre prietenii noştri chiar aruncaseră afară mobila şi hainele, temându-se ca demonii să nu intre în casele lor prin aceste lucruri. Dar atunci am citit cuvintele lui Isus din Luca 11:9-13. Aici este vorba de rugăciune şi de scoaterea duhurilor necurate. Isus spune:

"Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide. Fiindcă oricine cere, capătă şi celui ce bate i se va deschide. Care este tatăl acela dintre voi, care dacă-i cere fiul său o pâine, îi va da o piatră? Ori dacă-i cere un peşte, să-i dea un şarpe în loc de peşte? Sau dacă-i cere un ou, să-i dea o scorpie? Deci dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri, va da Duhul Sfânt celor care-L cer!"

După ce am citit aceste versete, am ştiut că pot cere în siguranţă Duhul lui Cristos, fără a fi în pericol să primesc un demon. Aşa că dimineaţa devreme, în intimitatea bucătăriei noastre, mi-am mărturisit nevoia de mântuire şi de predare a vieţii mele lui Cristos. După o jumătate de oră eram în drum spre serviciu şi mă pregăteam să mă rog din nou. Era obiceiul meu, de ani de zile să-mi încep rugăciunea prin "Iehova Dumnezeule”. Dar în dimineaţa aceea, când am început să mă rog, am zis "Tată”. Şi asta nu pentru că ajunsesem la această concluzie în urma unui raţionament asupra subiectului, ci pur şi simplu fără să mă gândesc. Am înţeles imediat de ce Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Său, care strigă "Ava! adică Tată!" (Galateni 4:6). Am plâns de bucurie când mi-am dat seama că Dumnezeu mi-a confirmat noua şi intima mea legătură cu El.

Penni şi cu mine am simţit în curând dorinţa de a ne închina şi lăuda pe Dumnezeu împreună cu alţi credincioşi şi de a beneficia de experienţa creştinilor maturi. Deoarece micul nostru grup de foşti Martori încă se mai adunau în apartamentul nostru duminica dimineaţa, şi pentru faptul că majoritatea dintre ei nu erau încă gata să intre într-o biserică creştină, am început să căutăm biserici care aveau servicii de seară. Una dintre ele era aşa de legalistă, încât ne-am simţit întorşi în Sala Împărăţiei. Alta era aşa de liberală, încât predicatorul făcea filozofie sau politică. În sfârşit, Domnul ne-a condus într-o adunare unde accentul era pus pe Isus şi Evanghelia Sa, şi nu pe subiecte secundare.

Penni predă acum într-o şcoală creştină în care sunt elevi din cincisprezece biserici diferite. Este încântată, deoarece poate lega Scriptura de subiectele şcolare. Eu, în afara serviciului meu, continui să public "Comentarii de la un prieten" cu scopul de a împărtăşi Evanghelia Martorilor lui Iehova şi de-ai ajuta pe creştinii care discută cu Martorii. Revista conţine de asemenea articole de interes special pentru foştii Martori. Avem abonaţi din multe ţări străine, ca şi din Statele Unite şi Canada. În plus, vorbesc ocazional grupurilor de creştini interesaţi cum să se apropie de Martori în scopul de a-i conduce la Cristos. Noi asigurăm de asemenea, un mesaj înregistrat săptămânal, care se poate asculta la telefon, pentru Martori. La orice oră din zi sau noapte, Martorii pot telefona la numărul 508-584-4467, şi auzi un scurt mesaj care îi îndeamnă să se apropie de Biblie şi îi ajută să dovedească drept false învăţăturile Turnului de Veghe. Unii Martori telefonează la miezul nopţii, să nu fie văzuţi de familiile lor. Până acum am primit peste şase mii de apeluri. La sfârşitul mesajului, Martorul este rugat să-şi lase numele şi adresa pentru a primi literatură gratuită prin poştă - şi mulţi fac acest lucru.

Obiectivul lucrării noastre este să-i ajutăm pe Martori să iasă din amăgire şi să-şi pună încrederea în Evanghelia originară a lui Cristos, aşa cum se află în Biblie. Cea mai importantă lecţie pe care Penni şi cu mine am învăţat-o de când am părăsit organizaţia, este că Isus nu este doar o figură istorică despre care putem afla ceva. El este Viu şi se implică adânc în viaţa creştinilor astăzi, aşa cum a făcut-o şi în primul secol. El ne mântuie, ne învaţă, şi ne călăuzeşte în mod personal. Această relaţie personală cu Dumnezeu, prin Isus Cristos Fiul Său, este atât de minunată! Cel ce cunoaşte pe Isus şi-L urmează, nici nu se gândeşte măcar să urmeze pe altcineva:

"Nu merg de loc după un străin, ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor... Oile Mele ascultă glasul Meu, Eu le cunosc şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea" (Ioan 10:5, 27, 28).